Arhitectura vernaculara

ARHITECTURA VERNACULARA

 Arhitectura vernaculara denumeste arhitectura rurala si urbana, cea fara arhitect, neproiectata, facuta direct de cel ce urmeaza a o locui, eventual cu mana de lucru, specializata mai mult sau mai putin, a unor mesteri. S-ar putea spune ca notiunea este sinonima cu cea de arhitectura populara (vernacullus in latina inseamna indigen, domestic), dar acest termen a fost preluat in literatura actuala de specialitate tocmai pentru a iesi din ambiguitatea atributului de “popular”. Noua notiune este mai precizata “tehnic”, este un anume mod de a face arhitectura; ea nu se refera nici la conotatia politica, nici la cea propagandistica, chiar acestea pot fi luate in considerare pentru nuantarea anumitor dimensiuni/ semnificatii. Dupa cum reiese, termenul de arhitectura vernaculara este mai restrans si mai operational din perspective arhitecturii. In acelasi timp, in istoria arhitecturii, prin arhitectura populara (ca si prin termenul de folclor) s-a desemnat mai ales arhitectura rurala, ceea ce excludea din discutia arhitectura urbana de aceeasi factura care a intrat in interesul specialistilor ceva mai tarziu. Noua notiune evita aceasta confuzie.

CONTEXT.

Fiind facuta chiar de cei care o locuiesc, arhitectura vernaculara reprezinta totdeauna transpunerea directa (fara intermediar) in forme a nevoilor practice si spirituale ale membrilor comunitatii respective, rezultate din modul de viata specific si din sistemul de valori pe care comunitatiile respective il impartasesc. Forma casei si asezarii este prescrisa prin traditie (este vorba de traditia vernaculara, care se transmite din generatie in generatie prin forme nescrise), Este foarte durabila in timp (foarte conservatoare) si exprima “automat” (neteoretizat) sistemul de valori colective ale tipului de societate sau comunitate care ii da nastere si careia i se adreseaza. Cum societatiile care au dat nastere acestei arhitecturi sunt – de regula – societati pre-moderne (mai putin dinamice si in care exista un consens mai organic intre individ si comunitate), sistemul de valori este colectiv, impartasit de membri comunitatii, iar originalitatea individuala este limitata. De aici rezulta atat armonia dintre individ, comunitate si mediu contruit, cat si marea unitate formala a arhitecturii unei comunitati(atat la nivelul asezarii cat si in timp). In acelasi timp, in arhitectura vernaculara exista o anumita simbioza, intre construit si mediul natural in care se intervine.

INTRODUCERE.

Arhitectura vernaculara ocupa un loc central in sufleul si mandria tuturor oamenilor si a fost acceptata ca un produs al societatii caracteristic si atractiv, cu o imagine formala, dar nu si dezordonata. Este o arhitectura utilitara si in acelasi timp poseda interes si frumusete. Este o arhitectura contemporana dar detine si memoria istoriei societatii, este creatia timpului. Este o arhitectura nevrednica mostenirii omului daca nu este conservata aceasta armonie traditionala, care defapt constituie samburele experientei umane. Arhitectura vernaculara este expresia culturii unei comunitati, este relatia cu terenul, adaptabilitatea si expresia diversitatii lumii culturale. Construirea vernaculara este modalitatea naturala in care casele comunica intre ele. Este un proces continuu care include schimbarile necesare si continua adaptarea ca un raspuns la contextul si constrangerile mediului inconjurator. Supravietuirea acestei traditii si arhitecturi este amenintata de puterea economica, culturala si omogenizarea arhitecturii. Datorita omogenizarii culturii si globalizarii, transformarii socio- economice, structurile vernaculare devin extrem de vulnerabile, infruntand probleme serioase de invechire, echilibru intern si integrare. Pentru aceste cauze trebuiesc stabilite principii pentru ingrijirea si protectia mediului vernacular.

ASPECTE GENERALE.

Exemplele de arhitectura vernaculara pot fi recunoscute dupa:

1. Modalitatea in care participa cladirea

2. Caracterul recognoscibil regional raspunzand mediului inconjurator

3. Coerenta silului de la imagine sau tipul traditional al cladirii

4. Designul traditional constructiv transmis  pe cale informala (verbala)

5. Raspunsul categoric la functionalitate, constrangerile sociale si de mediu

6. Aplicabilitatea efectiva a sistemelor traditionale si a mestesugariei

Aprecierea si protejarea cu success a mediului vernacular depinde de implicarea si suportul comunitatilor, utilizarea continua si mentenanta. Arhitectura vernacularã produce normalitate si întelegere; conformîndu-se realitãtii, gãsind rãspunsuri echilibrate, în armonie cu experienta si cu posibilitãtile reale, ea refuzã facilitatea originalitãtii cu orice pret; creeazã „locuri” unde grupul devine constient, deci se poate schimba si ameliora. Arhitectura vernacularã nu a fost, nu este si nu poate fi universalã. Universalã este capacitatea de adaptare a limbajului sãu prin utilizarea memoriei si ingeniozitãtii producãtorului de arhitecturã, prin utilizarea celei mai avansate tehnologii proprii momentului si locului edificãrii. Oricît de complex este efortul spiritual si oricît de simple sau sofisticate mijloacele tehnice, ele rãmîn invizibile. In arhitectura vernacularã tehnica cea mai simplã, adusã la un rafinament extrem, capãtã maximã valoare esteticã, transgresînd astfel cãtre un simbolism intrinsec. Determinatã teluric-material si moral, arhitectura vernacularã nu se supune – spre deosebire de arhitectura cultã – deciziilor princiare si gustului gratuit, nu are vanitatea gestului demiurgic, nu se dilueazã în politicã, economie sau religie. Este o arhitecturã liberã, bogatã, deschisã, dãruitã utilizatorului.

Arhitectura vernacularã ne reaminteste cã:

arhitectura nu este un obiect ci un cadru vital

– imaginea nu este realitate

Arhitectura vernacularã este pur si simplu arhitectura, iar arhitectul robul ei. Guvernele si autoritatiile responsabile sunt obligate sa recunoasca dreptul tuturor comunitatiilor in vederea mentinerii stilului de viata, pentru a proteja prin toate legile, administratiile si modalitatile financiare si de a le pasa generatiilor viitoare.

ISTORIE.

Ruptura propusa de revolutia industriala in modurile de productie traditionale a dus la schimbarea in profunzime a societatii europene. Mai mult, aceasta maruntire a diviziunii muncii continua si azi, si nimic nu indica vreo tendinta in sensul schimbarii acestei evolutii. Ritmul transformarilor nu a incetat sa se accelereze in ultimele decenii si s-a asociat cu o acuta criza culturala de identitate. Poate cea mai spectaculoasa expresie a acesteia se regaseste in arhitectura contemporana. Pe de alta parte, arhitectura “culta” nu a incetat vreodata sa-si caute modele. A facut aceasta mai ales in vremuri in care regruparea la scara mare a valorilor rasturna canoanele consacrate, respectiv din noile tehnici constructive faceau posibila realizarea unor forme in care inainte ar fi fost de neimaginat. Fata de vremuri mai vechi (de pilda cele ale Romei antice sau ale lui Carol cel Mare), cand modelul era oferit de vreo cultura ilustra, incepand cu sfarsitul sec XIX, acest rol revine tot mai mult traditiilor constructive populare. Iata cateva din motivele care stau la temeli unei reevaluari a arhitecturii populare: Cu multele sale fatete si, spre final, ciudata sa schimbare cu structural metelice ingineresti (cum ar fi in cazul lui Tower Bridge din London sau al Garii de Vest din Budapeste), istorismul a dus la extenuarea stilurilor “neo”. Nu se mai gasea suficient continut semantic in sistemele stilistice dezvoltate prin repetate reluari, in forme din ce in ce mai jucause – si mai superficiale. Acestea nu mai aveau cum oferi un termen (cultural) indeajuns de solid pentru a sustine edificarea noii arhitecturi a societatii industriale. Nici nu dovedeste mai bine aceasta afirmatie, ca unele lucrariprogramatic-postmoderne ale anilor ’70 (de exemplu Piazza d’Italia lui Charles Moore la New Orleans 1975) care s-au marginit sa integreze elemente formale ale arhitecturii istorice doar sub forma unor “citate” parafrazate in materiale oarecare. Pasind pe urmele lui John Ruskin, cultura europeana a descoperit si celebrat cu entuziasm arhitectura populara. Incepand de atunci, o constructie omeneasca putea aspira la pretuire doar prin simpla ei vechime. Lucrul artizanilor de odinioara sacralizeaza obiectele lipsite de viata. La aceasta se adauga straturile de semnificatie lasate in urma de destinele umane care se succed in timp. “Casa unui om bun poarta o sfintenie ce nu poate fi reannoita de oricate locuinte s-ar inalta pe ruinele sale…” . Ruskin a intuit amenintarea anonimitatii multiplicate de produsele industriale de masa, a facut recurs la functia vitala a memoriei si a iesit in arena in sprijinul continuitatii culturale. E de presupus ca el se afla la originea acelei pietati – frizand fetisismul si astfel pe buna dreptate asociata unui “sindrom patrimonial” – cu care inconjuram astazi patrimonial contruit. William Morris si grupul sau au creat miscarea Arts and Crafts, chemata tocmai sa reaseze artizanatul traditional pe locul pe care-l merita. In 1861 isi incepe activitatea manufactura fondata impreuna cu Brune-Jonesc si Dante Gabriel Rossetti si cunoscuta din 1875 sub numele de Morris & Co. Aici erau produse mai cu seama tesaturi, sticlarie si mobilier. Dupa cum s-a putut vedea ulterior, procesul de anonimizare a obiectelor fabricate a continuat nestanjenit. Produsele obtinute cu tehnici traditionale si munca manuala migaloasa nu le-au putut concura pe semnele lor de calitate comparabila, dar realizate prin mijloace industriale. Clientela care isi putea permite sa le cumpere era, in mod ironic, tocmai clasa istarita in urma expansiunii acelui mod de productie industrial pe care miscarea Arts snd Crafts fusese investita sa-l contracteze. Tot in a doua jumatate a sec XIX am putut asista la configurarea si puternica afirmare a culturilor nationale. Sincronizarea celor doua procese nu e nicidecum intamplatoare, daca acceptam teoria lui Ernest Geller. Conforma acesteia marile culturi nationale ies biruitoare asupra culturilor locale, deoarece noul system de productie – industrial – necesita capacitatea de comunicare exacta si standardizata a indivizilor ca o conditie fundamentala a gradului lor sporit de mobilitate. Construirea programatica a culturilor nationale reprezentative a fost, fara exceptie, parte a unui proiect politic de emancipare nationala. Odata cu modernizarea societatii in toate straturile ei, trebuia inventata o cultura cuprinzatoare care sa sustina sentimentele identitare ale grupului mai larg reprezentat de natiune. Paralel cu descoperirea arhitecturii populare, epoca continua sa exploateze pentru o buna bucata de vreme sistemele stilistice de-un fel sau altul. Arhitectura ceha, bunaoara, isi traieste propria neo_Renastere – “nationala” desigur. Acesta este stilul noilor cladiri reprezentative ale Pragai, ridicate sa celebreze renasterea culturii cehe (ca de exemplu Muzeul national, centrul de cultura Rudolfium, dar si banca Zivnostenska). Proiectele de concurs pentru Parlamentul din Budapesta, sau majoritatea Ringului vienez sunt tot atatea exemple graitoare ale acestui fenomen. Marele castigator insa pentru cautarea stilului potrivit este intr-un final arhitectura populara. Elanurile lui Ruskin in fata pietrelor Venetiei, sau a unei idile din muntii Jura sunt libere de sentimente nationale. Cand regaseste in arhitectura populara forta edificatoare a inaintasilor in deriva, care vin in pelerinaj la satele ramase miraculos traditionale in miezul revolutiei industriale, unde cultura e inca secretata in mod spontan. Aceste elite vor fauri noi culturi nationale “inalte” din elemente disparate, preluate stilizat si transfigurat de la mici culturi locale. Insa tocmai comparatia cu tonul scrierilor lui Ruskin pune in evidenta influenta schemei nationale pentru a explica interesul starnit de cultura populara. Daca aparitia culturilor nationale nu ofera in sine o explicatie satisfacatoare, atunci cum a devenit arhitectura populara motivul principal al tuturor tendintelor traditionale in arhitectura europeana? Spre deosebire de stilurile istorice, arhitectura populara a fost gasita inca “in viata” la sfarsitul secolului XIX de cercetatorii si artistii care au abordat-o. Aceasta este, principala sursa a fascinatiei exercitate de arhitectura populara, atunci ca si in prezent. Pe de alta parte, asadar, arhitectura populara a constituit – si in unele curente ale arhitecturii contemporane mai constituie si azi – izvor de inspiratie pentru arhitectura nou creata. Transferul s-a facut cel mai adesea cu mijloacele marhitecturii istorizante si a produs universuri formale interesante dar, in acelasi timp, arhitectura moderna. Prin acest transfer arhitectura populara se transfigureaza in culta, adica inceteaza a mai fi populara. Acest proces are loc si atunci cand, bunaoara in cazul lui Karoly Kos sau Ion Mincu, nu este vora doar de o arhitectura a fatadelor “de suprafata” Alta este situatia cand – in a doua jumatate a sec. nostru, si tot cu intermediere britanica – arhitectura populara e integrata ca teritoriu distinct domeniului tot mai cuprinzator al patrimoniului construit. In acest fel, exemplare alese ale arhitecturii satesti vernaculare sunt sustrase ursitei firesti a constructiilor omenesti pentru a beneficia, asemeni capodoperelor arhitecturii culte, de destinul de exceptie al monumentelor istorice. Ele vor fi de acum cercetate, conservate, mentinute, restaurate si puse in valoare. Insa in timp ce, in cazul celorlalte categorii de patrimoniu construit, rezolvarea problemei functiunii, desi rareori simpla, poate opta de regula intremai multe alternative de reintegrare, in cazul caselor taranesti, a cladirilor gospodaresti, morilor, bisericilor si clopotnitelor satesti,pierderea functiunilor originare echivaleaza cel mai adesea cu reducerea acestor edificii la conditia obiectului de muzeu. Altfel spus, desi ramane populara, constructia inceteaza in acest caz a mai indeplini o functie de arhitectura – in sensul de locuire. Rezumand cele de sus: cu toate ca arhitectura populara reprezinta pentru noi singurul model arhitectural inca viu si relativ apropiat in timp, ea nu poate fi nici conservata consecvent, pentru ca in lipsa functiunii sale traditionale incremeneste, schimbandu-se pe loc in curiozitate culturala. Nu este vorba de a nega importanta pentru istoria culturii a noilor sau vechilor stiluri arhitecturale “neo-vernaculare”, sau de a desconsidera pastrarea in chip de tezaur rar si evanescent a caselor si ansamblurilor satesti exceptionale. Daca seamana mai curand cu o splendida colectie de cochilii decat cu un sat adevarat, totusi satul Hollókö este demn de nestirbita noastra admiratie datorita mularii in peisaj, armoniei proportilor, maiestriei detaliilor sale. Mediul nostru construit ar fi incomparabil mai sarac fara creatiilor unor mari precum Mincu, Kós, Plecnik sau Gaudi. Este vorba in schimb de nevoia de a pasi mai departe decat simpla luare la cunostinta. Conservarea respectuoasa si restaurarea coompetenta sunt doar primul pas spre integrarea activa si totodata creatoare a traditiilor constructive populare.

CRIZA ARHITECTURII VERNACULARE.

Se refera la disparitia acestui mod de edificare, odata cu societatea moderna, din multe ratiuni. Ceea ce nu inseamna ca nu exista forme contemporane de vernacular, al caror studiu este in curs si de la care se asteapta anumite idei care sa ajute adecvarea proiectului contemporan de arhitectura, la nevoile utilizatorilor si la mediul natural.

SUPRAVIETUIREA SAU NU.

IN SITU.

Una din trasaturile specifice ale istoriei noastre regionale – est-europene – este ca procesul de transformare a satelor, practic incheiat in nordul si vestul Europei. La noi a intarziat cu cateva decenii. In Elvetia sau Germania, constructiile satesti – salvate si mentinute in mod exemplar – sunt locuite mai ales de oraseni, sau daca locuitorii sunt inca agricultori, modul lor de viata este atat de “urbanizat”, incat putem vorbi de sate doar intrun sens foarte larg sau mai bine spus foste sate. In schimb, in Europa rasariteana, satele continua sa mai existe nu doar in forma lor fizica, ci si cu un mod de viata inca asemanator vremurilor pre-industriale, incluzand practicarea a numeroase tehnici si mestesuguri traditionale. Aici se ascunde un soi special de patrimoniu cultural, pretios pentru intreaga cultura europeana. In acest loc este util a reaminti un exemplu deja des citat. In Japonia, mesterii care reconstruiesc in mod ritual templele shinto, respectiv maiestria lor, beneficiaza in legislatie de denumirea de “tezaur national intangibil”. Dar aceasta formulare nu face decat sa accentueze si mai mult fragilitatea unei cunoasteri altminteri condamnate la uitare, caracterul “ artificial” al mentinerii sale in viata. Sentimentul identitatii religioase si culturale ii impinde pe japonezi sa extraga in acest chip mestesugurile traditionale din fluxul natural al istoriei. Noi in Europa, ar trebui sa ocrotim acest soi de traditii inca ne-uitate  pentru ca ele constituie un mijloc de a pastra vie o competenta de a edifica inteleasa ca fondatoare antropologic. In consecinta, mentinerea in viata a maiestriilor traditionale nu este numai unadin componentele posibile, ci si una cruciala, nu doar a conservarii monumentelor ci si a culturii contemporane in ansamblul ei. Cat timp le mentinem vii, precum japonezii, cu un scop bine definit, ramanem pe un teritoriu limitat religios, stiintific sau artistic. Daca insa incercam sa restituim aceste maiestrii, bunaoara, prin intermediul educatiei elementare, oamenii (nespecialisti)interesati de ele, atunci poate izbutim sa canalizam intr-o directie fructuoasa creativitatea naturala, simtul instinctiv pentru frumos, nevoia nepretentioasa de expresie. Atunci, creatorul popular anonim poate va umple cu grafifti doar peretii frusti de beton ai pasajului subteran urban, nu si gardul de zidarie al castelului baroc restaurat cu mari cheltuieli. Sau poate pentru propria placere, dar si din economie, va confectiona singur caramizile noii sale case, ii va despica sindrila, ii va ciopli capetele de grinda. Prelucrarea estetica a problemei trebuie sa fie doar un stadiu intermediar. Azi e deja de domeniul absolutului ca cercetarea, sistematizarea, descrierea si analiza traditiilor constructive taranesti constituie o resursa imensa (desi nu inepuizabila) pentru cultura edificatoare contemporana. Insa partea cea mai pretioasa si totodata cea mai amenintata a acestor traditii, anume spontaneitatea lor se refuza cunoasterii rationale. Tocmai desfigurarea cu contructii noi a satelor, pe buna dreptate deplansa de specialisti, dovedeste ca impulsul edificator nu a disparut. Doar a luat-o razna. Noul folclor, cat exista, este urban si postindustrial. Daca dorim sa facem sa supravietuiasca traditiile populare, nu doar prin programe de conservare is restaurare ci si in fiinta lor “naturala”, o putem face numai prin strategii educationale de lunga durata.

PRINCIPII DE CONSERVARE.

1. Conservarea cladirilor vernaculare trebuie avuta in grija de expertise multidisciplinare deoarece recunoasterea inevitabilitatii schimbarii si dezvoltarii, nevoia de a respecta identitatea culturala a comunitatilor.

2. Lucrarile contemporane asupra cladirilor vernacular, grupuri si asezari, trebuie sa respecte calorile cultural si caracterul traditional.

3. Vernacularitatea este reprezentata doar individual de structura singulara si este cel mai bine conservata prin mentenanta si conservarea grupurilor si asezarilor caracterului reprezentativ, regiune cu regiune.

4. Arhitectura vernaculara este parte integral a peisajului cultural si aceasta relatie trebuie luata in considerare in dezvoltarea modului de conservare.

5. Vernacularitatea nu adopta doar modul fizic si realizarea de cladiri, structuri si spatii, dar modul in care sunt utilizate si intelese, traditiatii si asociatiile intangibile atasate acestora.

INDRUMARE PRACTICA.

 1. Cercetare si documentare

Orice interventie fizica pe structuri vernaculare, trebuie facuta cu circumspectie si trebuie precedata de o analiza amanuntita a stilului, formei si structurii ei. Acest document trebuie stocat intr-o arhiva accesibila.

2. Situri, peisaje si grupuri de cladiri

Interventiile asupra structurilor vernaculare trebuie realizata cu atentie si intr-o maniera care va respecta si mentine integrarea in situ, relationarea psihologica si peisajului cultural, si al unei structuri cu alta.

3. Sistem traditional de cladire

Continuarea sistemelor traditionale de construire si pricepere mestesugareasca, asociata cu vernacularitatea, este fundamentala pentru expresivitatea vernacularului si esentiala pentru repararea si restaurarea acestor structuri. Asemenea indemanari ar trebui retinute, inregistrate si pasate unei noi generatii de meseriasi si constructori, educati si sa urmeze cursuri de specialitate.

4. Refacerea materialelor si de fragmente. Modificarile care sunt legitime si raspund nevoilor contemporane ar trebui realizate prin introducerea de material care pastreaza consistenta expresiei, aparentei texturii si forma prin structura si consistent materialelor.

5. Adaptarea.

Adaptarea si reutilizarea structurilor vernaculare ar trebui realizate intr-o maniera care sa respecte integrarea structurii, caracterului si formei, fiind in celasi timp si compatibile cu standardele de trai. Unde nu exista intreruperi in continuarea utilizarii formelor vernaculare, codul eticii poate servi ca un instrument de interventie.

6. Schimbari si restaurari periodice.

Schimbarile de-a lungul timpului ar trebui apreciate si intelese ca aspect importante ale arhitecturii vernaculare. Conform tuturor partilor unei cladiri dintr-o singura perioada, nu va fi in mod normal tinta interventiei vernacular.

7. Cursuri intensive.

In loc de a conserca valorile cultural ale expresiei vernacular, guvernul, autoritatiile responsabile, grupuri si organizatii trebuie sa puna accent pe:

  

    1. Programe educationale pentru conservatori in principiile vernaculare

   2. Cursuri intensive pentru asistenta comunitatiilo si mentinerea sistemelor traditionale, materiale si mestesugarit

   3. Programe de informare care sa imbunatateasca constiinta publica a vernacularitatii, inspecial printre generatia noua

   4. Retele regionale printre arhitecturi vernaculare pentru a schimba pareri si experiente

In ordinea cronologica a lucrurilor, prima arhitectura este cea pe care oamenii si-au facut-o singuri, fara ajutorul unui specialist, cea pe care o numim uzual arhitectura polulara. De altfel, aceasta forma de arhitectura (perfect inclusa in definitia contemporana a arhitecturii) este in continuare foarte prezenta in mult zone ale lumii, chiar daca in zonele dezvoltate economic, ea poate sa fi fost inlocuita de arhitectura facuta de specialisti. Pe parcursul XX-lea studiul acestei arhitecturi, a adus schimbari in atitudinea arhitectiilor fata de edificare. Si se pare ca mai avem inca ceva de invatat de aici, tocmai in aceasta societate informationala.

Caracteristici:

– forma admisa este prescrisa prin traditie => exprima sistemul de valori colective ale tipului de societate.

– traditia = transmisia orala a normelor, comportamentelor, atitudinilor corespunzatoare sistemului de valori ale colectivitatii respective si a tot ce presupune acumularea productiilor si institutiilor colectivitatii respective.

Transmitere:

– prin transmisie orala, face parte din educatie inca de la nastere, din procesul de socializare a individului ; uneori (cazul vernacularului indigen) se face si prin imprumuturi/schimburi culturale.

– traditia = acord comun => are valoare de lege = autoritate colectiva

– procedeaza prin modele formale (forme prescrise) = forme admise care se preiau si/sau se ajusteaza => variatiuni

– societati foarte traditionaliste => forma prescrisa de traditie e foarte rezistente (inovatia nu este o valoare pozitiva)

– fara pretentii estetice si teoretice (intentiile artistice nu sint conceptualizate, uneori nu exista nici vocabular tehnic)

Utilizare

– raspunde totdeauna modului de viata specific al societatii si valorilor acesteia.

Articol realizat de : arh. P.A.M.

Lasa un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *